Românica, ţara nimănui.

La fiecare revelion îmi propun să fac o schimbare radicală în viaţa mea. Şi nu ştiu prin ce căi necunoscute îmi umblă mintea de ajung întotdeauna la aceeaşi dorinţă: să plec din România...să părăsesc aceste meleaguri pe care au călcat atâtea personalităţi ale istoriei noastre şi pe care încă mai calcă mii de persoane care se cred ”mari personalităţi” ale prezentului nostru. Şi viitorul ne rezervă nenumărate astfel de personalităţi cu talente si abilităţi excepţionale, cum ar fi: atingerea vitezei de 10 km/h pe tocuri, obţinerea blondului platinat perfect, suprimarea lacrimilor când se rupe o unghie, capacitatea de a conduce cât mai beat şi cât mai rapid (aşa o impresionezi cu siguranţă), absolvirea unei facultăţi, chiar două dacă se poate, fără a deschide nici măcar o carte...ăştia da genii.

Aceasta este ţara noastră, acestea sunt motivele de mândrie ale românilor. Şi de ar fi doar atât, am avea primul rid la 60 de ani şi primul apartament la 30. Dar specia de mimoze mai sus menţionată se regăseşte în spatele ghişeelor, în primării, bănci (asta dacă se trezesc dupa o noapte incendiară de “clubbing”) şi îţi îngreunează viaţa până la refuz. Nu spun că pe alte meleaguri lumea pleacă dimineaţa la serviciu cu zâmbetul pe buze şi te opreşte pe stradă să îţi ureze o zi bună, dar ei macar sunt oameni. Fiecare pădure are uscăturile ei, dar spre deosebire de Românica, pădurea încă se mai vede.